Despre vacanţă, despre spaţiul virtual Pruto-Nistrean şi despre participare civică

În sfârşit am ieşit în vacanţă, aşa cum am numit-o a fi vacanţă creativă: mult de citit, mult de scris, mult de comentat şi de recomandat (exceptând câteva eforturi fizice de mutat mobilă prin casă şi de mers pe la marketuri). Acum, în prag de sărbători, este timp berechet şi nimeni nu are să te bată la cap cu orare, transport public şi cu ambuteiajele sale, deplasări prin ţară, luări de poziţii pe la diversele posturi de radio şi TV. Este pur şi simplu vacanţă. Eu îi spun creativa deoarece nu stai în zăpadă şi cutreieri munţi sau prin beciuri sorbind din licoarea lui Bacchus (eu sunt cu berea brună), ci în faţa a mormane de hârtii, cărţi şi fişiere electronice astfel ca să produci ceva autentic şi relevant zilelor şi problemelor noastre.
Zilele trecute m-am apucat sa fac un tur al blogurilor din şi despre Republica Moldova ca să mai vad ce mai scriu bloggerii noştri de pretutindeni, la ce mai cugetează, care sunt perspectivele europene şi ce năzbâtii s-au mai făcut prin spaţiul public Pruto-Nistrean. Multe bloguri cunoscute, aduse la zi cu tematici şi subiecte actuale, altele uitate (ca şi al meu de-altfel). Dar, surpriza, am identificat câteva bloguri noi, care m-au captat prin temele abordate şi prin modul în care autorii gândesc. Unul dintre acestea este blogul lui Petru Apostol. Are decât două postări, una dintre care chiar m-a intrigat - în sens pozitiv. Am şi lăsat un comentariu, ceea ce înseamnă ca am apreciat efortul acestui nou blogger.
Tot zilele trecute, căsuţa poştală mi-a fost invadată de un mesaj care conţinea comunicatul de presă al CNTM privind solicitarea unor organizaţii umbrelă de tineret pentru a declara anul 2008 drept an al tineretului. În privinţa acestui subiect, dar mai ales în ceea ce priveşte activitatea CNTM din ultimul an am o opinie separată şi poate că voi ieşi cu un punct de vedere individual.
Mai jos vreau să răspund la provocarea lansată de colegul nostru de breaslă, adică de breasla blogging-ului, şi anume la întrebarea: „Ce trebuie de făcut ca tinerii să participe la alegeri şi să se intereseze de politică ?”. Nu voi reda postarea colegului nostru. Explicaţie: merită de citit direct de la sursa, adică de pe blogul său. Dar, în cele de mai jos voi reda comentariul meu postat la secţiunea de comentarii din respectivul blog. Am şi un motiv pentru asta: cred că este un bun prilej de a răspunde la provocările actuale şi de a menţine subiectul pe agenda publică.

„Stii Petre, ma lovesc cu asemnea dileme aproape in fiecare zi. Fiind la
catedra, uneori si pe la TV si Radio, trebuie sa pledez pentru ceea ce afirmi tu
in aceasta postare. Dar fiind si un critic constructivist incerc sa dau
raspunsuri cit mai variate astfel ca se se ajunga la cauzalitati. Specificitatea
noastra, adica a celor din spatiul Pruto-Nistrean, este valabila si pentru alte
state post socialiste. Am intilnit aceeasi dilema si in Romania, in Ungaria, in
Polonia si in Slovacia. In acest scurt comentriu incerc sa iti dau un exemplu de
abordare explicativa (sunt multiple raspunsuri din diverse puncete de vedere:
social, economic, conflictual-generational, religios ș.a.).Aspectul de la care
pornesc eu in aceasta dilema generationala este daca cumva oferta politica si
electorala de interes tinerilor se regaseste cu adevarat pe agenda respectivului
partid politic. Undeva tin sa cred ca tinerii sunt cei mai manipulabili
electori, tocmai datorita faptului ca nu poseda experienta politica necesara
unei alegeri potrivite. Totusi, rationalitatea tinerilor se manifesta prin
apatia lor, ei simt ca sunt manipulati si se retrag din spatiul politic - optind
pentru alte preocupari generationale. Ma mira faptul ca unele partide si grupari
politice, fiind constiente de acest considerent, continua sa ii utilizeze ca pe
niste papusi, momindu-i cu participarea directa la viata politica. Deja avem un
exemplu elocvent pe care nu as dori sa il exemplific. Dar, trecind peste acest
aspect, vom constata ca unii dintre activistii din societatea civila, tineri
fiind, deja utilizeaza in viata politica propria experienta civica si
manageriala. Anume de acolo poate veni acel spirit de a da raspunsuri la
provocarile generationale prin pachete de politici si prin sporirea gradului de
participare la viata publica si politica. In aceasta privinta nu suntem deloc pe
drumul gresit, numai ca avem nevoie de ceva timp astfel ca o asemenea tendinta
se se solidifice si sa devina cu adevarat vizibila. Participarea si democratia
se invata prin exersare si nu prin transpunere si imitare. Oricum, felicitari
pentru o asemenea abordare si astept noi aparitii pe aceasta tema in spatiul
virtual.”

Poza este creaţia lui Merloz Paris din seria Life in Paris. Seria este accesibilă la ....

Avem oare nevoie de un război pentru a reforma sistemul educaţional?

Ieri am asistat la lansarea cărţii „Instituţii de Învăţământ” scrisă de William K. Kummings şi publicată în versiunea tradusă în limba română la editura Comunicare.ro. Trebuie să recunosc că am avut acces la carte ceva mai devreme lansării sale şi am rămas surprins de modul în care autorul reuşeşte să realizeze o analiză comprehensivă a sistemelor educaţionale din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi Rusia. Lucrarea merită de citit cel puţin pentru faptul că oferă multiple răspunsuri privind paradoxul renaşterii unor sisteme educaţionale în condiţii economice de restrişte.
Ca şi la orice lansare s-a vorbit despre carte şi despre contribuţia adăugată a autorului în cadrul domeniului studiat. Totuşi, lansarea a fost remarcabilă printr-un detaliu, care a devenit şi fundalul prezentării lucrării. Provocarea a fost lansată chiar la deschiderea evenimentului şi este vorba de considerentul precum că dacă vrem ca sistemul autohton de învăţământ să se reformeze astfel ca acesta să devină competitiv pe arena globală şi europeană, atunci este nevoie de un război. Pesemne că în acest sens războiul este impropriu spus: este vorba despre un impuls remarcabil prin care sistemul educaţional poate fi reformat în vederea înscrierii acestuia în contextul competitivităţii europene şi globale.
În cazul cărţii lui Kummings, războiul este unul dintre motivele dezvoltării accentuate a învăţământului din Japonia, Rusia (URSS) şi Germania în perioada postbelică. Totuşi, cel mai spectaculos salt l-a înregistrat Japonia. Aceasta şi-a reformat instituţiile de învăţământ astfel încât la scurt timp după dezastrul războiului şi-a putut reveni şi chiar a avut posibilitatea să devină una dintre ţările fruntaşe la nivel mondial. Complementar, celor enunţate de autor, spaţiul european cunoaşte cazul enigmatic al Irlandei, stat numit metaforic şi „green tiger”.
În contextul spaţiului autohton (România şi Republica Moldova) este de remarcat faptul că sistemul de învăţământ reprezintă o continuitate a sistemului sovietic. Desigur, acest considerent este observabil mai ales în cazul Republicii Moldova. Dacă este să privim în profunzime, vom observa că Federaţia Rusă a renunţat la valenţele trecutului socialist şi îşi reformează sistemul educaţional conform unor deziderate specifice economiei de piaţă – adaptate la necesităţile ideologice interne. Pe de altă parte, România a devenit parte componentă a UE, iar sistemul educaţional încă nu răspunde necesităţilor economice şi sociale adecvate benchmark-urilor stabilite prin Agenda Lisabona sau prin alte documente şi acte programatorii de nivel comunitar.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, observarea pertinentă este de tipul căutării trecutului pierdut. Prin alte cuvinte, nu este un progres, ci un regres. Procesul Bologna a devenit subiect de campanie electorală şi nu unul de reformă profundă a sistemului educaţional. Mai departe de declaraţii de intenţii şi câteva acţiuni de imagine publică reforma a stagnat, iar contrareforma s-a accelerat.
De aceea, metafora revoluţionării sistemului educaţional prin război mi s-a părut a fi adecvată situaţiei Republicii Moldova. Este cert faptul că nu am în vedere războiul interstatal (Doamne fereşte de aşa ceva!), dar consider că trebuie să fie un război de viziune socială şi economică privind viitorul educaţional a Republicii Moldova. Un asemenea război trebuie purtat între comunitatea politicienilor puterii politice şi comunitatea de politici publice din domeniul educaţional. Este vorba de un război care să relanseze dezbaterea publică privind reformarea sistemului educaţional şi reabilitarea instituţiilor educaţionale în contextul de relaţionare activă cu UE în domeniul educaţional şi de cercetare. În concluzie, războiul vizionar abia începe!

P.S. Dacă este să mă refer la contribuţia personală, atunci pot spune că aceasta se înscrie în contribuţia remarcabilă a comunităţii independente de politici publice, oponente actualei puteri politice. În acest sens, la sfârşitul săptămânii, pe 30 noiembrie 2007, voi lansa la Chişinău documentul analitic „Politica educaţională la doi ani de implementare a PAUERM: un nou impuls pentru perioada 2008 - 2011”. Detalii despre eveniment pot fi vizualizate accesând site-ul Centrului Analitic Independent EXPERT-GRUP.

Poza este creaţia lui Merloz Paris din seria Life in Paris. Seria este accesibilă la ....

Avem oare nevoie de un război pentru a reforma sistemul educaţional?

Ieri am asistat la lansarea cărţii „Instituţii de Învăţământ” scrisă de William K. Kummings şi publicată în versiunea tradusă în limba română la editura Comunicare.ro. Trebuie să recunosc că am avut acces la carte ceva mai devreme lansării sale şi am rămas surprins de modul în care autorul reuşeşte să realizeze o analiză comprehensivă a sistemelor educaţionale din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi Rusia. Lucrarea merită de citit cel puţin pentru faptul că oferă multiple răspunsuri privind paradoxul renaşterii unor sisteme educaţionale în condiţii economice de restrişte.
Ca şi la orice lansare s-a vorbit despre carte şi despre contribuţia adăugată a autorului în cadrul domeniului studiat. Totuşi, lansarea a fost remarcabilă printr-un detaliu, care a devenit şi fundalul prezentării lucrării. Provocarea a fost lansată chiar la deschiderea evenimentului şi este vorba de considerentul precum că dacă vrem ca sistemul autohton de învăţământ să se reformeze astfel ca acesta să devină competitiv pe arena globală şi europeană, atunci este nevoie de un război. Pesemne că în acest sens războiul este impropriu spus: este vorba despre un impuls remarcabil prin care sistemul educaţional poate fi reformat în vederea înscrierii acestuia în contextul competitivităţii europene şi globale.
În cazul cărţii lui Kummings, războiul este unul dintre motivele dezvoltării accentuate a învăţământului din Japonia, Rusia (URSS) şi Germania în perioada postbelică. Totuşi, cel mai spectaculos salt l-a înregistrat Japonia. Aceasta şi-a reformat instituţiile de învăţământ astfel încât la scurt timp după dezastrul războiului şi-a putut reveni şi chiar a avut posibilitatea să devină una dintre ţările fruntaşe la nivel mondial. Complementar, celor enunţate de autor, spaţiul european cunoaşte cazul enigmatic al Irlandei, stat numit metaforic şi „green tiger”.
În contextul spaţiului autohton (România şi Republica Moldova) este de remarcat faptul că sistemul de învăţământ reprezintă o continuitate a sistemului sovietic. Desigur, acest considerent este observabil mai ales în cazul Republicii Moldova. Dacă este să privim în profunzime, vom observa că Federaţia Rusă a renunţat la valenţele trecutului socialist şi îşi reformează sistemul educaţional conform unor deziderate specifice economiei de piaţă – adaptate la necesităţile ideologice interne. Pe de altă parte, România a devenit parte componentă a UE, iar sistemul educaţional încă nu răspunde necesităţilor economice şi sociale adecvate benchmark-urilor stabilite prin Agenda Lisabona sau prin alte documente şi acte programatorii de nivel comunitar.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, observarea pertinentă este de tipul căutării trecutului pierdut. Prin alte cuvinte, nu este un progres, ci un regres. Procesul Bologna a devenit subiect de campanie electorală şi nu unul de reformă profundă a sistemului educaţional. Mai departe de declaraţii de intenţii şi câteva acţiuni de imagine publică reforma a stagnat, iar contrareforma s-a accelerat.
De aceea, metafora revoluţionării sistemului educaţional prin război mi s-a părut a fi adecvată situaţiei Republicii Moldova. Este cert faptul că nu am în vedere războiul interstatal (Doamne fereşte de aşa ceva!), dar consider că trebuie să fie un război de viziune socială şi economică privind viitorul educaţional a Republicii Moldova. Un asemenea război trebuie purtat între comunitatea politicienilor puterii politice şi comunitatea de politici publice din domeniul educaţional. Este vorba de un război care să relanseze dezbaterea publică privind reformarea sistemului educaţional şi reabilitarea instituţiilor educaţionale în contextul de relaţionare activă cu UE în domeniul educaţional şi de cercetare. În concluzie, războiul vizionar abia începe!

P.S. Dacă este să mă refer la contribuţia personală, atunci pot spune că aceasta se înscrie în contribuţia remarcabilă a comunităţii independente de politici publice, oponente actualei puteri politice. În acest sens, la sfârşitul săptămânii, pe 30 noiembrie 2007, voi lansa la Chişinău documentul analitic „Politica educaţională la doi ani de implementare a PAUERM: un nou impuls pentru perioada 2008 - 2011”. Detalii despre eveniment pot fi vizualizate accesând site-ul Centrului Analitic Independent EXPERT-GRUP.

Poza este creaţia lui Merloz Paris din seria Life in Paris. Seria este accesibilă la ....

Vasile Tarlev în căutarea împăcării cu societatea civilă

Pe la începutul lunii octombrie citeam o ştire precum că dl. Vasile Tarlev critica acerb produsele societăţii civile în ceea ce priveşte monitorizarea îndeplinirii Planului de Acţiuni Uniunea Europeană - Republica Moldova. D-lui le numea a fi dezinformatoare şi cu rea voinţă asupra integrării europene a Republicii Moldova, adică strică imaginea ţării. Nu mă impresiona faptul că premierul dispreţuieşte puncte de vedere, care-i pot fi de folos în guvernarea statului, dacă ştie să le utilizeze eficace. Chiar discutaserăm în acele zile cu câţiva colegi aceste considerente lansate în spaţiul public. M-a mirat însă faptul că enunţurile critice erau pe alocuri eronate şi chiar dădeau de înţeles că vor exista şi consecinţe (îmi dau seama ca de-acele neplăcute). Mi-am mai dat seama că şeful guvernului nu ştie realitatea cotidiană şi instituţională a propriei instituţii pe care o prezidează şi chiar nici nu doreşte să o ştie. Dar cel mai important fapt pe care l-am conştientizat este că dl. Vasile Tarlev nici nu-şi dă seama cum se face apropierea dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, ori cum se produce europenizarea în contextul actual. Ca să-şi dea seama de acest aspect cam toţi funcţionarii, de la mic la mare, ar trebui să plece pentru vre-o doi ani la studii în şcolile europene de nişă.
Atacul furibund asupra autorilor produselor analitice elaborate şi dezbătute de comunitatea de politici publice devenea deja înscrisă în tendinţele actuale ale guvernării halucinante. Credeam că vor mai urma astfel de triluri. Dar, surpriză! Zilele trecute d-l Tarlev a revenit asupra consideraţiilor sale şi a recomandat unor instituţii guvernamentale să analizeze atent consideraţiile experţilor „independenţi” asupra politicilor ce ţin de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană.
Poate fi acesta oare un semn de împăcare? Nu cred!!! Cred însă că dl. Tarlev este presat de către anumite instituţii comunitare să-şi revadă poziţia astfel încât să nu creeze disonanţe interne asupra faptelor raportate. Într-adevăr, se constată o discrepanţă profundă între ceea ce declară Guvernul şi ceea ce declară comunitatea de politici publice din sfera nonguvernamentală. De exemplu, ceea ce declară Guvernul în documentele sale de raportare ar însemna că Republica Moldova deja trebuie să fie un stat asociat UE. Iar, ceea ce declară comunitatea de politici publice reprezintă că Republica Moldova cam deviază de la obiectivul său strategic, chiar dacă în unele domenii sunt înregistrate progrese considerabile. Ori, în afara Republicii Moldova acest lucru cam bate serios la ochi. Devine evident faptul că cineva dintre părţi minte. Premierul Tarlev recunoaşte că multe din aceste analize ajung în birourile de lucru ale Comisiei Europene sau ale Parlamentului European. Iar consecinţele negative nu le suportă comunitatea de politici publice, însă tocmai instituţia executivă.
Într-o asemenea manieră, consider că Vasile Tarlev nu cheamă ca funcţionarii din instituţiile guvernamentale să utilizeze produsele unor experţi din comunitatea de politici publice din sfera nonguvernamentală astfel ca să se bifeze criteriul de reprezentativitate, de cooperare şi consultare. Este cert că şeful cabinetului îndeamnă ca funcţionarii să-şi dea seama de argumentele şi ipotezele de lucru ale experţilor, astfel ca unele dintre acestea să fie preluate de discursul guvernamental. Astfel, va fi utilizată forma nu şi fondul consideraţiilor analitice. De ce forma nu şi fondul? Deoarece până la acest moment instituţiile guvernamentale nu au acceptat să coopereze cu societatea civilă. Totul a fost de o manieră de vitrină. Astfel, instituţiile guvernamentale şi-au creat o proprie viziune unilaterală a procesului de europenizare. Deja sunt vizibile efectele ce imprimă consideraţia că se deviază considerabil de la strategia de integrare europeană. În acest fel, pe ultima sută de metri, vor fi preluate doar acele consideraţii care vor fi în concordanţă cu politicile guvernamentale. Prin urmare, respectivele aspecte vor fi decupate dintr-un cadru logic coerent al aspectelor ce ţin de europenizarea spaţiului public. Iată cum guvernanţii vor deturna o serie de recomandări de politici efectuate de experţii din societatea civilă.
Nu vreau să deschid „cutia Pandorei” privind cooperarea instituţiilor guvernamentale cu societatea civilă (acest lucru l-a făcut recent Nicu Popescu în postarea de pe blogul său). Însă, vreau să subliniez faptul că implementarea PAUERM nu este doar o datorie guvernamentală, dar şi una a cetăţenilor simpli, care poate vor să devină în curând şi cetăţeni europeni. Societatea civilă îi angrenează pe cetăţenii activi în multiple şi variate forme de asociere. Asta nu înseamnă că cetăţenii trebuie să fie manipulaţi de dogma guvernamentală, dar să fie călăuziţi şi de vocea societăţii civile. La fel ca şi instituţiile guvernamentale centrale şi locale, instituţiile şi structurile societăţii civile posedă roluri şi responsabilităţi complementare şi nu războinice. De aceea, orice manevră guvernamentală împotriva societăţii civile se soldează în timp cu un profund eşec al guvernării, chiar şi cu sprijinul acordat de acele structuri de tip gonguri. Iată de ce nevroza premierului cauzează halucinaţii împăciuitoare în stilul heirupismului politic. În acest fel, experţii constată şi recomandă, iar guvernul singur îşi strică imaginea prin halucinaţiile sale declarative şi faptele care contrazic strategiile integraţioniste.
Apropo, oare câte teme de interes european se discută în spaţiul public autohton??? Dl-le Tarlev, aţi generat oare vre-o asemenea temă cu relevanţă asupra Republicii Moldova?
Apropo secund, mai sunt încă 5 zile până la termenul limită de îndeplinire a PAUERM – termen stabilit însăşi de Vasile Tarlev

Sursa pozei

Reforme partidare: câteva consideraţii şi enunţuri asupra unor posibile consecinţe

O temă importanta de discuţie este: „ce se poate întâmpla daca peste noapte ar dispărea PRCM?” Dacă ar fi posibil aşa ceva, atunci efectele ar fi dezastruoase pentru partidele politice de opoziţie sau grupurile de iniţiativă care se află în proces de constituire. Practic, am avea un gol de aproximativ 1/3 din bazinul electoral existent. Oare vor fi in stare alte partide sa acopere acest gol creat? Oare vor şti restul partidelor cum sa capteze electoratul rămas neacoperit şi să răspundă conform necesităţilor şi intereselor acestuia? Eu cred ca nu. Dispariţia totală a PRCM de pe eşichierul politic al Republicii Moldova ar avea mult mai multe consecinţe negative decât cele pozitive. Dar, încă nu vreau să răspund integral la această întrebare. Mai trebuie să observăm ce se va petrece cu actualul PNL, dacă este ceva similar cu PD. Mai trebuie să observăm care este mecanismul de coagulare a noilor platforme politice (socialistă, social-democrată, liberală şi populară). Mai trebuie să avem puţintică răbdare în explorarea şi identificarea verzilor, a extremei drepte, cât şi a celei stângi. Într-o postare ulterioară voi căuta răspunsuri privind potenţiala dispariţie a PRCM din viaţa politică a Republicii Moldova. Totuşi, în continuare mă voi opri la câteva consideraţii legate de presupusa reformă a PRCM.
Cum nu ai da, PRCM are un rol fundamental în procesul de democratizare a Republicii Moldova. Acest rol se identifică prin mai multe aspecte. Primul aspect este că a PRCM a generat pentru un oarecare timp o anumită stabilitate politică. Al doilea aspect, într-o oarecare măsură PRCM a făcut ceea ce a promis în campania electorală din 2001, ceea ce a generat încrederea considerabilă a unei părţi din propriului bazin electoral. În acest sens, pentru perioada 2003 - 2005 PRCM nu a generat o migraţie electorală considerabilă. În al treilea rând, după alegerile parlamentare din 2005, PRCM a demonstrat incompetenţă şi nepăsare în multiple probleme economice, sociale şi teme de relaţii externe, ceea ce a oferit unei mase critice electorale să abandoneze PRCM şi să caute alţi concurenţi electorali pentru a le gira voturile. S-a observat la alegerile locale din acest an. Astfel, procesul de migrare electorală a fost instituit într-un mod lent, dar sigur. In al patrulea rând, a scăpa de povara trecutului, adică de un pseudo-partid continuator al ideii socialiste, se poate face prin „arderea întregii capacităţi”. Aşa că, dacă este să observăm, la acest moment PRCM nu mai are nici un mesaj politic credibil şi plauzibil. Acesta deja a devenit un partid depăşit de realitatea cotidiană şi în disperare va arunca cu noroi în stânga şi în dreapta. Prin urmare, capacitatea s-a electorală este din ce în ce mai redusă, iar actorii politici care activează în partid s-au compromis prin multiplele dezacorduri şi detractări de la politicile publice pe care le-au iniţiat în ultimii ani.
În acest context, această stare de fapt prilejuieşte pregătirea unor noi redute de democratizare prin europenizare. Constructorii acestor redute sunt tineri, unii tehnicieni neutri, alţii arhitecţi angrenaţi politic. Începând cu primăvara anului 2009 aceşti tineri constructori vor putea prelua puterea politică din Republica Moldova. Desigur, poziţionarea lui Dorin Chirtoacă, este un „barometru” al procesului. Chiar dacă vor fi anumite insuccese, poziţionarea tinerilor în funcţii cheie este un proces ireversibil. Nu aş crede că d-nii Vasile Iovv sau Vadim Mişin mai pot face faţă unor mandate de ministeriat în timp ce europenizarea iată-că deja ne presează. Nu aş crede că dl. Vladimir Voronin mai poate produce valuri integraţioniste, în sensul reglementării conflictului transnistrean sau în cel de apropiere de UE. După aproape 80 de luni de guvernare unilaterală PRCM şi-a epuizat din plin capacitatea de a mai face faţă provocărilor externe, dar mai ales a celor interne. De pe o zi pe alta, alternanţa la guvernare devine inevitabilă. Europenizarea în sensul Republicii Moldova înseamnă şi producerea unei alternanţe la putere.
Acum problema PRCM-ului este dacă se va reforma sau dacă va rămâne aşa cum este. Dacă va rămâne aşa cum este acum, atunci actorii reformatori vor trebui sa-l părăsească. În acest ultim caz, modelul PD va fi valabil şi pentru PRCM, adică sucombarea partidului se va produce mult mai rapid decât se anticipează. Dacă se va reforma, atunci va trebui să treacă cu succes peste o serie de bariere de ordin ideologico-doctrinar, vizionar, managerial şi al promovării şi selecţiei de resurse umane. În principiu, reformarea PRCM va fi foarte complicată şi se va lăsa cu multe victime, în principal din tabăra „ideologilor ortodocşi”.
Un alt aspect important care ar trebui sa se întâmple odată cu reformarea PRCM este că, la rândul său, şi PPCD ar trebui să se reformeze. Este evident faptul că în perioada 2001 - 2005 PPCD a fost contraponderea axială a PRCM. Chiar dacă înţelegerea din aprilie 2005 a mai limpezit situaţia divergentă, indiferent de faptul că şi acum mai există o cooperare tacită, PPCD fără PRCM nu ar putea exista. In acest caz va fi oare in stare ca PPCD sa se reformeze astfel ca sa respecte logica existenţială stabilita după legalizarea PCRM? Este drept că PPCD-ul a suferit deja o reformare doctrinară profundă, la 11 decembrie 1999, dar aceasta era mai degrabă necesară pentru ascensiunea în Internaţionala Democrat Creştină. În schimb, PPCD are acelaşi lider politic de peste 15 ani, care şi el pare a fi perimat şi incoerent în acţiunile şi viziunile sale politice. În această ordine de idei, consider că dacă PPCD-ul nu se reformează la timp, atunci locul lui pe eşichierul politic îl va lua viitorul PLD. Mesajul unionist şi pro-românesc, abandonat de PPCD în reforma sa din 1999, a fost deja preluat de mai multe partide, unele de „cartier”, altele cu o posibilitate redusă de a accede la fotoliile parlamentare. La fel ca şi în cazul PRCM, reforma PPCD ar trebui să semnifice schimbarea generaţională în conducerea partidului. Altfel, dacă politicile şi strategiile se schimbă, prin aceiaşi actori politici rămaşi la cârma respectivelor partide, tacticele politice rămân aceleaşi. În consecinţă, reforma este în realitate o pseudo-reformă şi în timp poate avea efecte negative asupra respectivelor partide.

Consideraţiile de mai sus nu trebuiesc luate ca verdicte sau etichete. Aceste idei constituie subiecte de dezbatere publică şi chiar consider că trebuiesc dezbătute cu ardoare de către comunitatea bloggerilor moldoveni. Apropo, ca răspuns la dilema enunţată recent de colegul Ion Mărăndici, dar şi de Artur Gurău, am constatat că blogurile autohtone au început sa aibă un efect asupra opiniei publice. Desigur, cineva din bloggeri poate fi mai sincer decât alţi bloggeri. Însă, contează ca blogurile creează un spaţiu de analiză alternativă, care începe să provoace valuri. Prin urmare, vocea noastră devine din ce în ce mai auzită. Ce bine că ideile şi scrierile „din topor” par sa aibă efecte mai pertinente decât scrierile academice şi cele tehnice.

colaj> nicktod

Conflictul intergeneraţional din arena politică din Republica Moldova capătă amploare

În ultimul timp avem parte de o serie de surprize plăcute privind desfăşurarea vieţii politice din Republica Moldova. Tinerii politicieni au început sa iasă la atac, trecând peste leaderii tradiţionali şi invincibili ai partidelor politice autohtone. Este un semn că Republica Moldova se dezvoltă şi se maturizează din punct de vedere politic. Citind presa din aceste zile, îmi dau seama că o parte din mass-media din Republica Moldova în loc să încurajeze înnoirea generaţională a clasei politice, aceasta critică cu hărnicie procesul de fărămiţare partidară, fără să ofere alternative în schimb.
Desigur, fenomenul de fărămiţare şi multiplicare partidară poate avea consecinţe nefaste, vizibile mai ales într-o perioadă scurtă de timp. Însă, pe termen lung, fărămiţarea actuală va genera un proces reversibil de coagulare partidară pe principii ideologice şi doctrinare. La acest moment, pentru cazul Republicii Moldova nu putem vorbi de ideologie şi doctrine politice. Sunt indicatori vag aplicaţi la nivelul actorilor politici din Republica Moldova. Nici electorii nu posedă instrumente şi abilităţi de a utiliza şi interpreta acest tip de indicator de poziţionare politică. Tocmai într-o asemenea situaţie se poate forma cadrul necesar pentru fundamentare ideologică şi doctrinară.
Iată de ce, la acest moment, fărămiţarea partidelor poltice din Republica Moldova pe criteriul generaţional este inevitabilă: un gen de ruptură între trecut şi viitor. În acest sens, tinerii politicieni vor fi în stare să creeze viziuni spre care să aspire şi astfel să utilizeze capabilităţile prezentului. Pe când, generaţia mai în vârstă, utilizând prezentul pentru rezolvarea propriilor frustrări din trecutul recent (democratic sau socialist), se plafonează în acelaşi tip de mesaje politice, care nu generează nimic altceva decât stagnare. Odată ce partidele istorice nu se dau a fi reformate: soluţia este clară – plecarea celor tineri şi cu forţă politică. Aceaşi logică se poate aplica şi în cazul partidelor recent popularizate.
Cert este că viaţa politică din Republica Moldova devine din ce în ce mai palpitantă, semn că avem un viitor şi o perspectivă integratorie în UE. Să sperăm că în viitorul apropiat vom mai avea parte de asemenea practici aplicabile la nivelul PCRM, PL, PPCD, PDS şi iarăşi PD.
***
Ieri, după ce speculaţiile privind cazul Filat s-au adeverit, m-am uitat la „Ticăloşii” - un film românesc realizat în 2007 şi care reliefează, în mod metaforic, crâmpeie din viaţa politică din trecutul recent de la Bucureşti. Recomand acest film spre delectarea savuroasă a intrigilor şi afacerilor cu iz politic dâmboviţean.

Poza semnifică reînoirea unui monument arhitectural – Casa “Vladimir Herţa” – cu un fundal profund asupra modului de rezistenţă în perioada ultimelor două decenii, asemeni vieţii politice din Republica Moldova. Efectuată de nicktod în septembrie 2007

Când nu generezi transparenţă în probleme publice te pricopseşti cu scandaluri de rezonanţă externă.

Problemele de maximă importanţă sunt rezolvate în doi timpi şi două mişcări
Asistăm la escaladarea unui nou conflict dintre Republica Moldova şi România. Pentru moment conflictul este mai mult mediatic decât diplomatic. Era de aşteptat că aşa va fi. Adică, maşinăria de eliberat vize va rugini şi va începe să scoată un zgomot alarmant. Este clar că acolo unde nu există transparenţă în procesul de decizie şi de implementare apar breşe ce avantajează mecanismele de corupţie. În acest caz, corupţia nu se identifică numai prin faptul că cineva a cumpărat o viză, care, conform prevederilor legale, se eliberează în regim gratuit. Actul de corupţie se identifică şi prin faptul că accesul la informaţie publică este limitat: de exemplu prin softul de programări nu îţi poţi da seama dacă pentru ziua x sunt programate z persoane, sau au mai rămas ceva locuri libere, care pot fi tranzacţionate undeva în altă parte decât în încăperile consulatului. Evident este faptul că soluţiile pentru procedura de eliberare a vizelor a fost identificată şi decisă pe ultima sută de metri. Încă de prin aprilie 2005 cineva din Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti îmi comunica că “lasă că asta o rezolvăm noi, încă nu-i aşa de importantă”. În accepţiunea funcţionarului respectiv problema devenea importantă abia cu două sau trei luni înainte de 1 ianuarie 2007. În realitate, aşa şi s-a întâmplat. Prin septembrie 2006, peste noapte s-a găsit o soluţie şi aceea a fost decisă ca fiind cea mai viabilă şi eficientă. Iată că după o jumătate de an de aplicare a acestui mecanism, se dovedeşte faptul că respectiva soluţie nu este nici eficace, nici eficientă, nici echitabilă, nici transparentă, nici sustenabilă. Şi acum sunt căutaţi ţapii ispăşitori. Astfel, cele mai comode sunt argumentele auzite în aceste zile la Bucureşti se refera la faptul că Republica Moldova este în continuare anti-românească, iar Federaţia Rusă îşi utilizează metodele de ripostă privind extinderea NATO şi a UE spre Est.

Mapa cu probleme
Totuşi, din ochiul meu de învăţăcel în politici publice, se observă faptul că Bucureştiul şi Chişinăul nu îşi pot stabili o agendă comună de priorităţi. Mapele sunt pline de hîrtii cu probleme, dar priorităţi nu sunt. Mai mult decât atât, constat că terminologia utilizată nu este înţeleasă corespunzător şi nici temele din Politica de Justiţie şi Afaceri Interne nu sunt studiate şi aplicate aşa cum trebuie. Aici chiar merită să fac o paranteză în ceea ce chiar mă interesează: (în legislaţia românească privind regimul străinilor, în cazul celor din statele terţe, expresia „student’s mobility” a fost transpusă prin traducere limitată doar ca „mobilitate a elevilor”, de mobilitatea a studenţilor - nici vorbă. Aşa că un biet student din spaţiul extra-comunitar, care vrea să urmeze studiile în una din instituţiile de învăţământ terţiar din România va avea mari bătăi de cap să-şi legalizeze şederea în România. Astfel de situaţii sunt extrem de multe.) De abia acum, prin utilizarea din plin a metodei încercare-eroare, legislaţia specifică JAI se armonizează, iar teancurile de modificări legislative cresc de pe o zi pe alta.
O parte din mass-media şi formatorii de opinie de la Chişinău şi Bucureşti utilizează argumentul că, dacă ar fi fost deschise celelalte două consulate, la Bălţi şi la Cahul, problema ar fi fost ca şi rezolvată. Ori, din contra, eu consider că, odată ce mecanismele şi instrumentele sunt aşa cum sunt, deschiderea de noi consulate nu ar aplana problema, ci ar “sparge” şi ar „deplasa” problema în trei părţi geografice. Mai mult, multiplicarea consulatelor ar contribui indirect la agravarea situaţiei de înţelegere cu partea de Est a Republicii Moldova, care în acest sens ar utiliza din plin argumentul “românizării” Republicii Moldova - pseudo-teama liderilor transnistreni. Inoculată cu succes populaţiei din acea regiune, deschiderea noilor consulate ar legitima argumentul liderilor transnisterni. Mai mult, argumentul acordării masificate a cetăţeniei române, utilizate de autorităţile de la Chişinău cu atâta sârg, se dovedeşte a fi valid în contextul în care la Bucureşti se anunţă că în septembrie 2007 Guvernul României va adopta o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens.
Desigur, problema vizelor nu este numai o problemă bilaterală, ci intervine în discuţie şi viziunea UE în privinţa liberalizării regimului de vize între Republica Moldova şi UE. De fapt şi în realitate, Republica Moldova are problema în această privinţă în mod direct cu UE. Astfel, ea trebuie să negocieze cât mai abil, dar în corespundere de faptele şi capacităţile sale reale, un regim simplificat de vize. Pe de altă parte, rolul României este de a facilita accesul cetăţenilor Republicii Moldova pe teritoriul UE, prin aplicarea unor instrumente şi mecanisme transparente de eliberare a vizelor. Ori, actualul scandal este doar partea vizibilă a unui iceberg. Totuşi, cauzalităţile pe care le văd, referitoare la ambele părţi, sunt următoarele:

• lipsa unei dezbateri publice în cadrul comunităţii de politici publice interesate privind modul şi instrumentele utilizate de eliberare a vizelor;
• utilizarea ineficace şi parţială a experienţei altor state membre ale UE (Ungaria, Polonia chiar şi Spania sau Franţa) şi evitarea colaborării directe a statelor din această regiune;
• neaplicarea unei metode de simulare a procesului de eliberare, menţinerea discuţiilor doar în cadrul mediului inter-guvernamenatal;
• eliminarea participării grupurilor de experţi relevanţi;utilizarea practicii heirupsiste în procesul de transpunere a politicii de eliberare a vizelor;
• susţinerea monopolizării ideii de centru unic de vize, fapt valid pentru Republica Moldova, şi modul în care a fost argumentă ideea deschiderii unui alt centru unic de eliberare a vizelor, fapt specific României.

Cine pierde şi cine câtigă în urma scandalului?

Este foarte simplu. Pe planul relaţiilor bilaterale cele mai multe pierderi le vor înregistra simplii cetăţeni moldoveni, care stau la cozi interminabile şi suportă tratamentele inumane ale funcţionarilor de pe ambele maluri ale Prutului. Pe plan extern, în urma acestui scandal câştigă cel mai mult politica externă a Federaţiei Ruse. În contrapondere, Uniunea Europeană, prin Politica de Vecinătate, este în pierdere. Dacă vedem scandalul şi din această perspectivă atunci nici de această dată România nu este pregătită să riposteze în mod corespunzător, iar Republica Moldova este utilizată pe post de manivelă, ceea ce nu-i va ajuta pentru negocierile ulterioare directe cu UE.

Vom mai avea încă un scandal?
Ca să concluzionez, scandalul vizelor demonstrează că ambele părţi au breşe importante în procesul de luare şi implementare a deciziilor. Se dovedeşte faptul că până în acest moment România încă nu a reuşit să se adapteze în noul său statut extern, iar Republica Moldova este din ce în ce mai izolată în plan extern şi de aceea un scandal de o asemenea amploare o mai scoate în evidenţă. Partea pozitivă a lucrurilor rezidă în faptul că scandalul vizelor dă posibilitatea discuţiei publice privind cauzalităţile reale, care au stat la escaladarea conflictului şi oferă o cât de câtă transparenţă în procesul de decizie şi implementare a politicii vizelor. Prin urmare, vom asista la ungerea roticelelor maşinăriei de eliberat vize. Dar, nu se ştie când anume maşinăria din nou va rugini, ori poate chiar se va defecta. Sunt de părere că în cazul în care transparenţa şi dezbaterea publică nu sunt pe la casele lor trebuie să fim pregătiţi pentru oricând la un nou scandal.

Premierul Tăriceanu aleargă după voturile de la cetăţenii moldoveni care au şi cetăţenie română

În şedinţa de azi a Guvernului României dl. Călin Popescu Tăriceanu a solicitat finalizarea proiectului de lege privind cetăţenia română. Ministrului Chiuariu i-a fost solicitată prezentarea cât mai rapidă a proiectului de lege privind acordarea cetăţeniei române. De parcă problema relaţiei cu Republica Moldova constă doar în noua lege a cetăţeniei, care să încurajeze fuga masivă din Republica Moldova a forţei de muncă. Pe de o parte, se observă faptul că în ajun de îndelungata perioadă de campanie electorală ideile d-lui Tăriceanu se întâlnesc cu ideile d-lui Băsescu în ceea ce priveşte relaţia cu Republica Moldova. În al doilea rând, premierul Tăriceanu încearcă sa-l devanseze pe preşedintele Băsescu în declaraţii populiste de bune intenţii. Numai că, premierul uită de nenumăratele bâlbâieli în direcţia relaţiei cu Republica Moldova, evidenţiate până acum de toate cabinetele Tăriceanu. De exemplu, admiterea din acest an în instituţiile de învăţământ secundar liceal şi terţiar. În loc ca aceasta să se desfăşoare după anumite modele occidentale de admitere, aceasta s-a desfăşurat în cele mai execrabile condiţii din ultimii 17 ani. Nici în 2002 nu s-a întâmplat ceea ce se întâmplă în acest an. Netransparenţa informaţională, discriminarea şi neglijenţa sunt elementele definitorii privind "pomana" educaţională.
Azi dl. premier se trezeşte că legea cetăţeniei întârzie. Desigur, această lege întârzie şi va întârzia încă foarte mult timp. Explicaţia constă în faptul că în procesul negocierii cu Comisia Europeană în domeniul justiţiei şi afacerilor interne aspectul cetăţeniei a fost foarte clar stabilit: s-a negociat pe cap de cetăţean fizic şi nu pe cetăţeni virtuali şi adiţionali pe criteriul reparaţiei istorice. România a închis capitolul şi Tratatul de Aderare a fost semnat şi a intrat în vigoare. Prin urmare, după închiderea capitolului a deveni cetăţean al Românei înseamnă a trece prin condiţiile de rezidenţă stabilite conform legislaţiei armonizate. În acest caz, argumentul istorico-identitar nu este încurajat, chiar dacă încă mai este utilizat. Cum ar fi ca Polonia să acorde peste noapte cetăţenilor ucraineni din regiunea Lvov cetăţenia poloneză? Sau cum ar fi ca Ungaria să dea cetăţenia pe criterii etnice etnicilor maghiari din România? Desigur, ultimul caz ar fi chiar un non-sens în condiţiile în care România şi Ungaria sunt membre în UE.
Iată că, în loc ca Guvernul României, sub cabinetul actual condus de dl. Tăriceanu, să înfăptuiască politici viabile privind posibilitatea europenizării sustenabile a Republicii Moldova, acesta încurajează politica „zîzaniei etnice” şi a încurajării fugii masificate din comunităţile de origine. Mai mult, în cazul în care în septembrie cabinetul Tăriceanu cade, desigur că acest lider politic va avea o justificare de tipul: „noi am vrut da ei ne-au dat jos”. Azi, dl. Tăriceanu a mai făcut o afirmaţie periculoasă cu iz politic: a dat vina pe ex-ministra Monica Macovei că s-a ocupat cu totul de altceva decât de reforma în sistemul de justiţie şi practic datorita d-nei noua lege privind cetăţenia română întârzie atât de mult. Deci, se vede că dl. Tăriceanu este în căutare acerbă de voturi şi de aceea acum face declaraţii care concurează cu cele enunţate de la Palatul Cotroceni. Pe când, cu o jumătate de an în urmă domnia sa considera cu totul altceva ca fiind prioritar în adresa Republicii Moldova. Este clar că în Parlamentul Românei o asemenea lege nu va trece, iar şi dacă chiar şi va trece, atunci în foarte scurt timp aceasta va fi subiect de scandal comunitar şi va fi contestă la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În concluzie, doritorii cetăţeniei şi de data aceasta vor rămâne cu promisiuni nerealizate. În sine, cabinetele Tăriceanu sunt caracterizate ca în relaţia cu Republica Moldova totul se face pe ultima sută de metri. De aceea, de fiecare dată lucrurile au ieşit cu scandal (a se vedea criza consulatelor şi vizelor, ciza declaraţiei privind ccrearea unui centru comun de eliberare a vizelor, recenta si inca actuala criza a retransmiterii postului TVR1, criza admiterii şi înşelarea privind mărirea burselor pentru elevii şi studenţii din Republica Moldova şi multe altele). Pentru cetăţenii Republicii Moldova, care doresc să devină cetăţeni europeni, soluţia este evidentă: ei trebuie să contribuie în mod direct la integrarea Republicii Moldova prin muncă asiduă. Dacă cetăţenii Republicii Moldova vor opta în mod masificat cetăţenia altor state membre (România sau Bulgaria) pe criteriul doar de a fugi din ţară sau a cetăţeniei comerciale, statele membre UE chiar că vor considera Republica Moldova ca un stat neviabil şi falimentar. Iar, in aceasta situaţie, miza integrării europene se va nărui definitiv.

P.S. Tot azi, dl. Tăriceanu a făcut publică intenţia Guvernului României de a aloca o sumă de 2 milioane de euro pentru Republica Moldova în vederea atenuării efectelor secetei din acest an.
Desigur, în aceasta privinţă se acţionează sub formă solidară. La capitolul atenuării secetei avem mult de discutat.

Poza este preluată de pe site-ul Guvernului României

Despre reperscusiunile educaţiei non-formale sau cum am descoperit Atlantykronul

Deseori sunt pus în situaţia definirii conceptului de educaţie nonformală. Uneori aceasta solicitare este enunţată de studenţii cu care am prilejul să petrec câte un semestru pentru parcurgerea materiilor de competenţă. Alteori, colegii tot auzindu-mă ca vorbesc într-o terminologie neînţeleasă lor mă pun în situaţia acordării unor definiţii cât de prietenoase posibile astfel ca sa nu-i încarc cu prea multă teorie. Studenţilor mei încerc să le explic prin exemple relevante, incluzând şi experienţe proprii. Colegilor încerc să le acord explicaţii privind activitatea lor cotidiană, extrăgând din acestea componente explicative privind fiecare tip educaţional sau de învăţare. Desigur, în ambele situaţii utilizez componenta schiţării finalităţii acestui tip educaţional: faptul că eşti mai deschis cooperării, faptul că eşti mai tolerant faţă de anumite probleme sau aspecte delicate, faptul că începi să acţionezi pentru binele comun dar având în vedere şi binele celorlalţi, faptul că pui accentul pe calitatea a ceea ce faci şi nu pe cantitatea lucrului sau actului produs, faptul că începi să interacţionezi la situaţii care ţi se par a fi inacceptabile ş.a.
Desigur, nu este cazul ca acum să dau o definiţie a educaţiei nonformale. Provocarea este de genul: dacă vă interesează puteţi consulta orice sursă găsită pe omni-accesibilul motor de căutare Google. Ceea ce vreau să punctez acum se referă la faptul că orice ai face este un act de învăţare, care va fi repercutat într-o activitate ulterioară şi nu contează dacă respectiva activitate va fi una într-un spaţiu academic, de muncă, de recreere, chiar şi în cadrul familial.
Ieri şi azi am fost într-o vizită de informare în tabăra Atlantykron care se desfăşoară la Capidava, în jud. Constanţa. Prezenţa mea a avut un rol de vedea cum poţi învăţa într-un mediu distanţat de lume, pe o insulă sălbatică, dar beneficiind de toate tehnologiile moderne de comunicare (mai puţin de propriile telefoane mobile). Ceea ce am văzut m-a surprins. Practic, fiind fixată în tranziţia românească, Atlantykronul a produs o veritabilă generaţie de profesionişti în diverse domenii. Esenţa taberei constă în simplitate, înţeleasă prin sălbăticia naturii, şi interesul faţă de ceva anume, înţeles prin faptul că înveţi ceea ce vrei să înveţi împreună şi de la alţii. Un cadru excepţional pentru a învăţa prin experienţă sau prin faptul de a face sau de a relata. Sălbăticia naturii îţi acordă ocazia să te concentrezi pe ceea ce vrei să faci şi te ajută să percepi lumea din jur ca o lume care este în unison cu tine tocmai că este diversă, vorbeşte o limbă diferită faţă de a ta, arată ce va mai diferit, are preocupări asemănătoare sau chiar diferite. Experienţa de a dormi în cort, da a avea grija ca furtuna să nu-ţi dărâme antena satelit sau telescopul, ambele montate pentru diversele observaţii astronomice, dorinţa de a vedea dacă nu cumva în viitorul deceniu vom începe tratative diplomatice cu extratereştiri, aspiraţia spre a cunoaşte diferite culturi si valori umane, dorinţa de a comunica pe înţelesul tuturor, năzuinţa de a învăţa un dans de gală sau de a avea propria-şi mască şi multe alte tipuri de deziderate. Toate acestea desfăşurate într-un cadru de izolare de civilizaţie, dar utilizând chiar cele mai noi tehnologii informaţionale. În realitate, Atlantykron este un mod de viaţă.
În acest cadru, chiar dacă era unul cu rol de informare, m-am integrat şi eu prin participarea la o dezbatere pe un subiect intercultural. Dezbaterea era legată de aspectul mcdonaldizării societăţii contemporane. O dezbatere improvizată, fără un suport curricular formalizat, dar cu multe idei şi luări de poziţii relevante. Subiectul a fost atât de inetersant încât chiar am jucat uneori rolul de „Gigă-contra”. Ieri a trebuit să fac şi vre-o câteva ore de consiliere profesională, jobul pe care-l am de ceva timp şi în SNSPA, pentru o colegă care se află într-o perioadă dificilă în ceea ce priveşte alegerea traseului profesional. Ba mai mult, azi dimineaţa m-am întâlnit la un pahar de vorbă cu un grup de participanţi din Republica Moldova, care participă deja de mai mulţi ani la această tabără. A fost o ocazie bună de a schimba păreri, chiar şi divergente, privind tranziţia şi democratizarea Republicii Moldova.
Chiar dacă în trecutul recent am acumulat câteva experienţe asemănătoare, consider că aceasta va avea un loc aparte în memoria mea, servindu-mi chiar ca izvor de generare de recomandări pentru sistemul nostru educaţional sau chiar cel românesc. De fapt, în urma unor asemenea activităţi îţi dai seama că uneori educaţia nonformală prevalează educaţiei formale tocmai prin faptul că se fundamentează pe deziderate şi nu pe condiţionalităţi sau acţiuni punitive.