Când nu generezi transparenţă în probleme publice te pricopseşti cu scandaluri de rezonanţă externă.

Problemele de maximă importanţă sunt rezolvate în doi timpi şi două mişcări
Asistăm la escaladarea unui nou conflict dintre Republica Moldova şi România. Pentru moment conflictul este mai mult mediatic decât diplomatic. Era de aşteptat că aşa va fi. Adică, maşinăria de eliberat vize va rugini şi va începe să scoată un zgomot alarmant. Este clar că acolo unde nu există transparenţă în procesul de decizie şi de implementare apar breşe ce avantajează mecanismele de corupţie. În acest caz, corupţia nu se identifică numai prin faptul că cineva a cumpărat o viză, care, conform prevederilor legale, se eliberează în regim gratuit. Actul de corupţie se identifică şi prin faptul că accesul la informaţie publică este limitat: de exemplu prin softul de programări nu îţi poţi da seama dacă pentru ziua x sunt programate z persoane, sau au mai rămas ceva locuri libere, care pot fi tranzacţionate undeva în altă parte decât în încăperile consulatului. Evident este faptul că soluţiile pentru procedura de eliberare a vizelor a fost identificată şi decisă pe ultima sută de metri. Încă de prin aprilie 2005 cineva din Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti îmi comunica că “lasă că asta o rezolvăm noi, încă nu-i aşa de importantă”. În accepţiunea funcţionarului respectiv problema devenea importantă abia cu două sau trei luni înainte de 1 ianuarie 2007. În realitate, aşa şi s-a întâmplat. Prin septembrie 2006, peste noapte s-a găsit o soluţie şi aceea a fost decisă ca fiind cea mai viabilă şi eficientă. Iată că după o jumătate de an de aplicare a acestui mecanism, se dovedeşte faptul că respectiva soluţie nu este nici eficace, nici eficientă, nici echitabilă, nici transparentă, nici sustenabilă. Şi acum sunt căutaţi ţapii ispăşitori. Astfel, cele mai comode sunt argumentele auzite în aceste zile la Bucureşti se refera la faptul că Republica Moldova este în continuare anti-românească, iar Federaţia Rusă îşi utilizează metodele de ripostă privind extinderea NATO şi a UE spre Est.

Mapa cu probleme
Totuşi, din ochiul meu de învăţăcel în politici publice, se observă faptul că Bucureştiul şi Chişinăul nu îşi pot stabili o agendă comună de priorităţi. Mapele sunt pline de hîrtii cu probleme, dar priorităţi nu sunt. Mai mult decât atât, constat că terminologia utilizată nu este înţeleasă corespunzător şi nici temele din Politica de Justiţie şi Afaceri Interne nu sunt studiate şi aplicate aşa cum trebuie. Aici chiar merită să fac o paranteză în ceea ce chiar mă interesează: (în legislaţia românească privind regimul străinilor, în cazul celor din statele terţe, expresia „student’s mobility” a fost transpusă prin traducere limitată doar ca „mobilitate a elevilor”, de mobilitatea a studenţilor - nici vorbă. Aşa că un biet student din spaţiul extra-comunitar, care vrea să urmeze studiile în una din instituţiile de învăţământ terţiar din România va avea mari bătăi de cap să-şi legalizeze şederea în România. Astfel de situaţii sunt extrem de multe.) De abia acum, prin utilizarea din plin a metodei încercare-eroare, legislaţia specifică JAI se armonizează, iar teancurile de modificări legislative cresc de pe o zi pe alta.
O parte din mass-media şi formatorii de opinie de la Chişinău şi Bucureşti utilizează argumentul că, dacă ar fi fost deschise celelalte două consulate, la Bălţi şi la Cahul, problema ar fi fost ca şi rezolvată. Ori, din contra, eu consider că, odată ce mecanismele şi instrumentele sunt aşa cum sunt, deschiderea de noi consulate nu ar aplana problema, ci ar “sparge” şi ar „deplasa” problema în trei părţi geografice. Mai mult, multiplicarea consulatelor ar contribui indirect la agravarea situaţiei de înţelegere cu partea de Est a Republicii Moldova, care în acest sens ar utiliza din plin argumentul “românizării” Republicii Moldova - pseudo-teama liderilor transnistreni. Inoculată cu succes populaţiei din acea regiune, deschiderea noilor consulate ar legitima argumentul liderilor transnisterni. Mai mult, argumentul acordării masificate a cetăţeniei române, utilizate de autorităţile de la Chişinău cu atâta sârg, se dovedeşte a fi valid în contextul în care la Bucureşti se anunţă că în septembrie 2007 Guvernul României va adopta o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens.
Desigur, problema vizelor nu este numai o problemă bilaterală, ci intervine în discuţie şi viziunea UE în privinţa liberalizării regimului de vize între Republica Moldova şi UE. De fapt şi în realitate, Republica Moldova are problema în această privinţă în mod direct cu UE. Astfel, ea trebuie să negocieze cât mai abil, dar în corespundere de faptele şi capacităţile sale reale, un regim simplificat de vize. Pe de altă parte, rolul României este de a facilita accesul cetăţenilor Republicii Moldova pe teritoriul UE, prin aplicarea unor instrumente şi mecanisme transparente de eliberare a vizelor. Ori, actualul scandal este doar partea vizibilă a unui iceberg. Totuşi, cauzalităţile pe care le văd, referitoare la ambele părţi, sunt următoarele:

• lipsa unei dezbateri publice în cadrul comunităţii de politici publice interesate privind modul şi instrumentele utilizate de eliberare a vizelor;
• utilizarea ineficace şi parţială a experienţei altor state membre ale UE (Ungaria, Polonia chiar şi Spania sau Franţa) şi evitarea colaborării directe a statelor din această regiune;
• neaplicarea unei metode de simulare a procesului de eliberare, menţinerea discuţiilor doar în cadrul mediului inter-guvernamenatal;
• eliminarea participării grupurilor de experţi relevanţi;utilizarea practicii heirupsiste în procesul de transpunere a politicii de eliberare a vizelor;
• susţinerea monopolizării ideii de centru unic de vize, fapt valid pentru Republica Moldova, şi modul în care a fost argumentă ideea deschiderii unui alt centru unic de eliberare a vizelor, fapt specific României.

Cine pierde şi cine câtigă în urma scandalului?

Este foarte simplu. Pe planul relaţiilor bilaterale cele mai multe pierderi le vor înregistra simplii cetăţeni moldoveni, care stau la cozi interminabile şi suportă tratamentele inumane ale funcţionarilor de pe ambele maluri ale Prutului. Pe plan extern, în urma acestui scandal câştigă cel mai mult politica externă a Federaţiei Ruse. În contrapondere, Uniunea Europeană, prin Politica de Vecinătate, este în pierdere. Dacă vedem scandalul şi din această perspectivă atunci nici de această dată România nu este pregătită să riposteze în mod corespunzător, iar Republica Moldova este utilizată pe post de manivelă, ceea ce nu-i va ajuta pentru negocierile ulterioare directe cu UE.

Vom mai avea încă un scandal?
Ca să concluzionez, scandalul vizelor demonstrează că ambele părţi au breşe importante în procesul de luare şi implementare a deciziilor. Se dovedeşte faptul că până în acest moment România încă nu a reuşit să se adapteze în noul său statut extern, iar Republica Moldova este din ce în ce mai izolată în plan extern şi de aceea un scandal de o asemenea amploare o mai scoate în evidenţă. Partea pozitivă a lucrurilor rezidă în faptul că scandalul vizelor dă posibilitatea discuţiei publice privind cauzalităţile reale, care au stat la escaladarea conflictului şi oferă o cât de câtă transparenţă în procesul de decizie şi implementare a politicii vizelor. Prin urmare, vom asista la ungerea roticelelor maşinăriei de eliberat vize. Dar, nu se ştie când anume maşinăria din nou va rugini, ori poate chiar se va defecta. Sunt de părere că în cazul în care transparenţa şi dezbaterea publică nu sunt pe la casele lor trebuie să fim pregătiţi pentru oricând la un nou scandal.