Avem oare nevoie de un război pentru a reforma sistemul educaţional?

Ieri am asistat la lansarea cărţii „Instituţii de Învăţământ” scrisă de William K. Kummings şi publicată în versiunea tradusă în limba română la editura Comunicare.ro. Trebuie să recunosc că am avut acces la carte ceva mai devreme lansării sale şi am rămas surprins de modul în care autorul reuşeşte să realizeze o analiză comprehensivă a sistemelor educaţionale din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi Rusia. Lucrarea merită de citit cel puţin pentru faptul că oferă multiple răspunsuri privind paradoxul renaşterii unor sisteme educaţionale în condiţii economice de restrişte.
Ca şi la orice lansare s-a vorbit despre carte şi despre contribuţia adăugată a autorului în cadrul domeniului studiat. Totuşi, lansarea a fost remarcabilă printr-un detaliu, care a devenit şi fundalul prezentării lucrării. Provocarea a fost lansată chiar la deschiderea evenimentului şi este vorba de considerentul precum că dacă vrem ca sistemul autohton de învăţământ să se reformeze astfel ca acesta să devină competitiv pe arena globală şi europeană, atunci este nevoie de un război. Pesemne că în acest sens războiul este impropriu spus: este vorba despre un impuls remarcabil prin care sistemul educaţional poate fi reformat în vederea înscrierii acestuia în contextul competitivităţii europene şi globale.
În cazul cărţii lui Kummings, războiul este unul dintre motivele dezvoltării accentuate a învăţământului din Japonia, Rusia (URSS) şi Germania în perioada postbelică. Totuşi, cel mai spectaculos salt l-a înregistrat Japonia. Aceasta şi-a reformat instituţiile de învăţământ astfel încât la scurt timp după dezastrul războiului şi-a putut reveni şi chiar a avut posibilitatea să devină una dintre ţările fruntaşe la nivel mondial. Complementar, celor enunţate de autor, spaţiul european cunoaşte cazul enigmatic al Irlandei, stat numit metaforic şi „green tiger”.
În contextul spaţiului autohton (România şi Republica Moldova) este de remarcat faptul că sistemul de învăţământ reprezintă o continuitate a sistemului sovietic. Desigur, acest considerent este observabil mai ales în cazul Republicii Moldova. Dacă este să privim în profunzime, vom observa că Federaţia Rusă a renunţat la valenţele trecutului socialist şi îşi reformează sistemul educaţional conform unor deziderate specifice economiei de piaţă – adaptate la necesităţile ideologice interne. Pe de altă parte, România a devenit parte componentă a UE, iar sistemul educaţional încă nu răspunde necesităţilor economice şi sociale adecvate benchmark-urilor stabilite prin Agenda Lisabona sau prin alte documente şi acte programatorii de nivel comunitar.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, observarea pertinentă este de tipul căutării trecutului pierdut. Prin alte cuvinte, nu este un progres, ci un regres. Procesul Bologna a devenit subiect de campanie electorală şi nu unul de reformă profundă a sistemului educaţional. Mai departe de declaraţii de intenţii şi câteva acţiuni de imagine publică reforma a stagnat, iar contrareforma s-a accelerat.
De aceea, metafora revoluţionării sistemului educaţional prin război mi s-a părut a fi adecvată situaţiei Republicii Moldova. Este cert faptul că nu am în vedere războiul interstatal (Doamne fereşte de aşa ceva!), dar consider că trebuie să fie un război de viziune socială şi economică privind viitorul educaţional a Republicii Moldova. Un asemenea război trebuie purtat între comunitatea politicienilor puterii politice şi comunitatea de politici publice din domeniul educaţional. Este vorba de un război care să relanseze dezbaterea publică privind reformarea sistemului educaţional şi reabilitarea instituţiilor educaţionale în contextul de relaţionare activă cu UE în domeniul educaţional şi de cercetare. În concluzie, războiul vizionar abia începe!

P.S. Dacă este să mă refer la contribuţia personală, atunci pot spune că aceasta se înscrie în contribuţia remarcabilă a comunităţii independente de politici publice, oponente actualei puteri politice. În acest sens, la sfârşitul săptămânii, pe 30 noiembrie 2007, voi lansa la Chişinău documentul analitic „Politica educaţională la doi ani de implementare a PAUERM: un nou impuls pentru perioada 2008 - 2011”. Detalii despre eveniment pot fi vizualizate accesând site-ul Centrului Analitic Independent EXPERT-GRUP.

Poza este creaţia lui Merloz Paris din seria Life in Paris. Seria este accesibilă la ....

Avem oare nevoie de un război pentru a reforma sistemul educaţional?

Ieri am asistat la lansarea cărţii „Instituţii de Învăţământ” scrisă de William K. Kummings şi publicată în versiunea tradusă în limba română la editura Comunicare.ro. Trebuie să recunosc că am avut acces la carte ceva mai devreme lansării sale şi am rămas surprins de modul în care autorul reuşeşte să realizeze o analiză comprehensivă a sistemelor educaţionale din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Japonia şi Rusia. Lucrarea merită de citit cel puţin pentru faptul că oferă multiple răspunsuri privind paradoxul renaşterii unor sisteme educaţionale în condiţii economice de restrişte.
Ca şi la orice lansare s-a vorbit despre carte şi despre contribuţia adăugată a autorului în cadrul domeniului studiat. Totuşi, lansarea a fost remarcabilă printr-un detaliu, care a devenit şi fundalul prezentării lucrării. Provocarea a fost lansată chiar la deschiderea evenimentului şi este vorba de considerentul precum că dacă vrem ca sistemul autohton de învăţământ să se reformeze astfel ca acesta să devină competitiv pe arena globală şi europeană, atunci este nevoie de un război. Pesemne că în acest sens războiul este impropriu spus: este vorba despre un impuls remarcabil prin care sistemul educaţional poate fi reformat în vederea înscrierii acestuia în contextul competitivităţii europene şi globale.
În cazul cărţii lui Kummings, războiul este unul dintre motivele dezvoltării accentuate a învăţământului din Japonia, Rusia (URSS) şi Germania în perioada postbelică. Totuşi, cel mai spectaculos salt l-a înregistrat Japonia. Aceasta şi-a reformat instituţiile de învăţământ astfel încât la scurt timp după dezastrul războiului şi-a putut reveni şi chiar a avut posibilitatea să devină una dintre ţările fruntaşe la nivel mondial. Complementar, celor enunţate de autor, spaţiul european cunoaşte cazul enigmatic al Irlandei, stat numit metaforic şi „green tiger”.
În contextul spaţiului autohton (România şi Republica Moldova) este de remarcat faptul că sistemul de învăţământ reprezintă o continuitate a sistemului sovietic. Desigur, acest considerent este observabil mai ales în cazul Republicii Moldova. Dacă este să privim în profunzime, vom observa că Federaţia Rusă a renunţat la valenţele trecutului socialist şi îşi reformează sistemul educaţional conform unor deziderate specifice economiei de piaţă – adaptate la necesităţile ideologice interne. Pe de altă parte, România a devenit parte componentă a UE, iar sistemul educaţional încă nu răspunde necesităţilor economice şi sociale adecvate benchmark-urilor stabilite prin Agenda Lisabona sau prin alte documente şi acte programatorii de nivel comunitar.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, observarea pertinentă este de tipul căutării trecutului pierdut. Prin alte cuvinte, nu este un progres, ci un regres. Procesul Bologna a devenit subiect de campanie electorală şi nu unul de reformă profundă a sistemului educaţional. Mai departe de declaraţii de intenţii şi câteva acţiuni de imagine publică reforma a stagnat, iar contrareforma s-a accelerat.
De aceea, metafora revoluţionării sistemului educaţional prin război mi s-a părut a fi adecvată situaţiei Republicii Moldova. Este cert faptul că nu am în vedere războiul interstatal (Doamne fereşte de aşa ceva!), dar consider că trebuie să fie un război de viziune socială şi economică privind viitorul educaţional a Republicii Moldova. Un asemenea război trebuie purtat între comunitatea politicienilor puterii politice şi comunitatea de politici publice din domeniul educaţional. Este vorba de un război care să relanseze dezbaterea publică privind reformarea sistemului educaţional şi reabilitarea instituţiilor educaţionale în contextul de relaţionare activă cu UE în domeniul educaţional şi de cercetare. În concluzie, războiul vizionar abia începe!

P.S. Dacă este să mă refer la contribuţia personală, atunci pot spune că aceasta se înscrie în contribuţia remarcabilă a comunităţii independente de politici publice, oponente actualei puteri politice. În acest sens, la sfârşitul săptămânii, pe 30 noiembrie 2007, voi lansa la Chişinău documentul analitic „Politica educaţională la doi ani de implementare a PAUERM: un nou impuls pentru perioada 2008 - 2011”. Detalii despre eveniment pot fi vizualizate accesând site-ul Centrului Analitic Independent EXPERT-GRUP.

Poza este creaţia lui Merloz Paris din seria Life in Paris. Seria este accesibilă la ....

Vasile Tarlev în căutarea împăcării cu societatea civilă

Pe la începutul lunii octombrie citeam o ştire precum că dl. Vasile Tarlev critica acerb produsele societăţii civile în ceea ce priveşte monitorizarea îndeplinirii Planului de Acţiuni Uniunea Europeană - Republica Moldova. D-lui le numea a fi dezinformatoare şi cu rea voinţă asupra integrării europene a Republicii Moldova, adică strică imaginea ţării. Nu mă impresiona faptul că premierul dispreţuieşte puncte de vedere, care-i pot fi de folos în guvernarea statului, dacă ştie să le utilizeze eficace. Chiar discutaserăm în acele zile cu câţiva colegi aceste considerente lansate în spaţiul public. M-a mirat însă faptul că enunţurile critice erau pe alocuri eronate şi chiar dădeau de înţeles că vor exista şi consecinţe (îmi dau seama ca de-acele neplăcute). Mi-am mai dat seama că şeful guvernului nu ştie realitatea cotidiană şi instituţională a propriei instituţii pe care o prezidează şi chiar nici nu doreşte să o ştie. Dar cel mai important fapt pe care l-am conştientizat este că dl. Vasile Tarlev nici nu-şi dă seama cum se face apropierea dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, ori cum se produce europenizarea în contextul actual. Ca să-şi dea seama de acest aspect cam toţi funcţionarii, de la mic la mare, ar trebui să plece pentru vre-o doi ani la studii în şcolile europene de nişă.
Atacul furibund asupra autorilor produselor analitice elaborate şi dezbătute de comunitatea de politici publice devenea deja înscrisă în tendinţele actuale ale guvernării halucinante. Credeam că vor mai urma astfel de triluri. Dar, surpriză! Zilele trecute d-l Tarlev a revenit asupra consideraţiilor sale şi a recomandat unor instituţii guvernamentale să analizeze atent consideraţiile experţilor „independenţi” asupra politicilor ce ţin de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană.
Poate fi acesta oare un semn de împăcare? Nu cred!!! Cred însă că dl. Tarlev este presat de către anumite instituţii comunitare să-şi revadă poziţia astfel încât să nu creeze disonanţe interne asupra faptelor raportate. Într-adevăr, se constată o discrepanţă profundă între ceea ce declară Guvernul şi ceea ce declară comunitatea de politici publice din sfera nonguvernamentală. De exemplu, ceea ce declară Guvernul în documentele sale de raportare ar însemna că Republica Moldova deja trebuie să fie un stat asociat UE. Iar, ceea ce declară comunitatea de politici publice reprezintă că Republica Moldova cam deviază de la obiectivul său strategic, chiar dacă în unele domenii sunt înregistrate progrese considerabile. Ori, în afara Republicii Moldova acest lucru cam bate serios la ochi. Devine evident faptul că cineva dintre părţi minte. Premierul Tarlev recunoaşte că multe din aceste analize ajung în birourile de lucru ale Comisiei Europene sau ale Parlamentului European. Iar consecinţele negative nu le suportă comunitatea de politici publice, însă tocmai instituţia executivă.
Într-o asemenea manieră, consider că Vasile Tarlev nu cheamă ca funcţionarii din instituţiile guvernamentale să utilizeze produsele unor experţi din comunitatea de politici publice din sfera nonguvernamentală astfel ca să se bifeze criteriul de reprezentativitate, de cooperare şi consultare. Este cert că şeful cabinetului îndeamnă ca funcţionarii să-şi dea seama de argumentele şi ipotezele de lucru ale experţilor, astfel ca unele dintre acestea să fie preluate de discursul guvernamental. Astfel, va fi utilizată forma nu şi fondul consideraţiilor analitice. De ce forma nu şi fondul? Deoarece până la acest moment instituţiile guvernamentale nu au acceptat să coopereze cu societatea civilă. Totul a fost de o manieră de vitrină. Astfel, instituţiile guvernamentale şi-au creat o proprie viziune unilaterală a procesului de europenizare. Deja sunt vizibile efectele ce imprimă consideraţia că se deviază considerabil de la strategia de integrare europeană. În acest fel, pe ultima sută de metri, vor fi preluate doar acele consideraţii care vor fi în concordanţă cu politicile guvernamentale. Prin urmare, respectivele aspecte vor fi decupate dintr-un cadru logic coerent al aspectelor ce ţin de europenizarea spaţiului public. Iată cum guvernanţii vor deturna o serie de recomandări de politici efectuate de experţii din societatea civilă.
Nu vreau să deschid „cutia Pandorei” privind cooperarea instituţiilor guvernamentale cu societatea civilă (acest lucru l-a făcut recent Nicu Popescu în postarea de pe blogul său). Însă, vreau să subliniez faptul că implementarea PAUERM nu este doar o datorie guvernamentală, dar şi una a cetăţenilor simpli, care poate vor să devină în curând şi cetăţeni europeni. Societatea civilă îi angrenează pe cetăţenii activi în multiple şi variate forme de asociere. Asta nu înseamnă că cetăţenii trebuie să fie manipulaţi de dogma guvernamentală, dar să fie călăuziţi şi de vocea societăţii civile. La fel ca şi instituţiile guvernamentale centrale şi locale, instituţiile şi structurile societăţii civile posedă roluri şi responsabilităţi complementare şi nu războinice. De aceea, orice manevră guvernamentală împotriva societăţii civile se soldează în timp cu un profund eşec al guvernării, chiar şi cu sprijinul acordat de acele structuri de tip gonguri. Iată de ce nevroza premierului cauzează halucinaţii împăciuitoare în stilul heirupismului politic. În acest fel, experţii constată şi recomandă, iar guvernul singur îşi strică imaginea prin halucinaţiile sale declarative şi faptele care contrazic strategiile integraţioniste.
Apropo, oare câte teme de interes european se discută în spaţiul public autohton??? Dl-le Tarlev, aţi generat oare vre-o asemenea temă cu relevanţă asupra Republicii Moldova?
Apropo secund, mai sunt încă 5 zile până la termenul limită de îndeplinire a PAUERM – termen stabilit însăşi de Vasile Tarlev

Sursa pozei